care sprijineau oceanul cu spatele
un fel de atlași trași în obraz
deasupra cărora sinceritatea a explodat
în căderi mărețe

moartea cânta la vioară în piața publică
printre rânduri inutile
de prost gust și iarbă crescută în exces

mă credeam vedenie
pictată cu mâna unui orb
într-o limbă insulară
unde puii de șarpe îmi creșteau din piept spre ieșire
ca un mărfar scăpat în colivia femeii din flori
între sânii căreia
soarele nu apune niciodată
după vecernie

vineri!
ai urlat dezbrăcată
să fie vineri pe strada ta cu sens unic și case palide
să fie treisprezece maimuțe atârnate în noiembrie
ca niște frunze de rafie târzie
pentru că numai în noi a murit iarna lor
cea de toate zilele
numai din noi
nu mai ajunge nimeni acasă